blog.jugariu.ro

Azi am aflat cu tristete de trecerea pe taramul mortii a lui Lucian. E adevarat ca m-a socat faptul ca si-a ales clipa mortii si modul in care a decis sa paraseasca aceasta lume. Asta inseamna ca nu l-am cunoscut niciodata, desi mie mi se parea ca il stiu destul de bine.

Cu aproape 10 ani mai mic ca mine, l-am cunoscut cu multi ani in urma in biserica pastorita de tatal sau in Oradea. Nu vreau sa mi-l amintesc mereu asa cum l-am vazut azi – o masa de carne intinsa pe un trotuar – vreau sa mi-l amintesc mereu acel copil balai, mereu vesel, mereu pus pe sotii, acel copil mereu pasionat de computere, primul la cantat si primul la mers pe munte. Azi am incercat sa imi aduc inaintea ochilor toate acele momente placute petrecute cu el: pe trasee in Muntii Apuseni, in corul bisericii, in cele cateva plimbari prin oras alaturi de el, in vizitele lui la mine acasa…

Foarte multi m-au intrebat azi: de ce? Personal cred ca a merge pe aceasta intrebare si a cauta tot felul de raspunsuri este o premisa gresita. Cu totii – poate unii mai mult decat altii – am trecut prin momente de frustrare, prin ore de disperare, zile de deznadejde, depresie, dezamagire. In acea stare nu cred ca e prioritar sa te intrebi de ce ai ajuns acolo, caci asta nu face decat sa adanceasca si mai mult groapa in care te afli. Poate cel mai indicat e sa te intrebi cum ies de aici?

Intotdeauna, ca raspuns la aceasta intrebare iti apare furca edenica in fata: viata sau moartea. Tu ce ai fi ales?

Dupa o pauza mai indelungata, revin asupra cartii lui Steve Chalke – Mesajul pierdut al lui Isus, si anume cu cateva comentarii asupra capitolului 4.

De la un autor care insista pe o exegeza si o contextualizare cat mai aprofundata a textului Scripturii, ai niste asteptari. Ai astepta ca macar la contextualizarea istorica sau la cea sociala sa iti dea niste referinte, ca de, nu cred ca a trait pe vremea cand Isus a umblat pe pamant. Dar nu, nu primim referinte ci doar informatii care au pretentia de a ne introduce in contextul venirii Printului promis al pacii, dar cat de corecte sunt aceste informatii?

Sa va dau un exemplu:

Asa cum vedem in primele capitole din Evangheliile dupa Matei si Luca, nasterea lui Isus a avut loc in umbra a doua mari puteri: Regele Irod (Mt. 2:1) si Imparatul August (Lc. 2:1). [...] Irod nu a reusit niciodata sa se faca acceptat de popor ca adevaratul Rege al evreilor. Desi a initiat reconstruirea Templului din Ierusalim, el s-a dovedit a fi total neputincios cand venea vorba de tratarea celorlalte probleme culturale, religioase si economice fundamentale cu care se confrunta poporul evreu – nu in ultimul rand prezenta continua a Romei in regiune. (p.58)

Nu ai nevoie de foarte multe cunostinte despre istoria imperiului roman pentru a sti ca nu poti sa il pui pe Irod alaturi de August si sa spui despre el ca ar fi o mare putere. Da, Irod a fost regele iudeilor pentru 40 de ani, dar el nu a avut o putere militara deosebita si a fost supus Romei. Sa compari pe imparatul romanilor cu Irod, e ca si cum ai compara pe presedintele Romaniei cu primarul din Salonta si sa spui apoi ca cei doi sunt doua mari puteri.

Cat despre neputintele lui Irod, sa le luam pe rand:

- problemele culturale: Irod a pus un mare accent pe cultura, mai exact pe cultura greaca care domina imperiul roman. A construit la Caesarea dar si la Ierusalim cate un hipodrom. Cel de la Caesarea avea o capacitate de 15.00 de locuri si a fost inaugurat cu ocazia celei de-a 192-a olimpiada, organizata chiar pe el. (12-8 i.Hr.) Tot pe acest hipodrom a organizat jocuri cincinale constituite din curse de cai si intreceri de gladiatori. De asemenea tot in Caesarea a construit un amfiteatru in fata marii cu o capacitate de 3.500 locuri. Palatul din Caesarea era contruit pe malul marii si avea o piscina interioara de dimensiunea unui bazin olimpic, fiind alimentata incontinuu cu apa proaspata din mare.

- problemele religioase: Pe langa reconstruirea templului de la Ierusalim pentru care a platit peste 1.000 de preoti, arhitecti si mesteri zidari – conform politicii imperiului roman din acea vreme, politica de promovare si coabitare a tuturor religiilor de pe teritoriul imperiului – a mai construit la Caesarea “un templu al lui Caesar, nespus de frumos si de mare. El adapostea o uriasa statuie a lui Caesar, cu nimic mai prejos decat cea a lui Zeus din Olympia din care se inspirase, si o alta statuie reprezentand Roma, dupa modelul Herei din Argos” (Josephus Flavius – Istoria razboiului iudeilor impotriva romanilor, Ed. Hasefer, Bucuresti, 1997, p.86). De asemenea pe vremea lui Irod, la Caesarea, localnicii ne-evrei aveau temple pentru Tyche (zeita sortii si a norocului), Artemis (zeita fertilitatii) si Demeter (zeita fructelor si a pamantului)

- problemele economice: Irod a concesionat mine de cupru din Cipru de la Imparatul Romei, avea un monopol pe extractia de asfalt din Marea Moarta impreuna cu Cleopatra regina Egiptului, a construit fortaretele Herodium si Masada, a contruit orasul Caesarea, a costruit primul port al evreilor la Marea Mediterana, tot la Caesarea – pe o suprafata de 16 hectare, cu o capacitate de peste 300 de corabii si cu 100 de spargatoare de valuri in larg… ca si comparatie, era mai mare decat portul din Atena la acea vreme. A mai costruit un apeduct pentru Ierusalim, iar pentru Caesarea a construit doua apeducte care aduceau apa prin cadere libera (10 km) de la Muntele Carmel. Toate aceste investitii in infrastructura, puteau oare creea probleme economice evreilor? Dimpotriva, se pare ca si acum pe timp de criza, investitiile statului in infrastructura sunt solutia cea mai buna pentru rezolvarea multor probleme economice.

Sa nu creada cineva ca vreau sa il scot din iad pe Irod, ci doar vreau sa atrag atentia asupra putinelor cunostinte ale autorului cu privire la contextul istoric care il creioneaza in cartea sa in prezentarea aparitiei Printului promis. Poate ca Steve nu sta prea bine cu istoria, dar cu siguranta nici cu geografia nu sta prea bine, daca ne spune ca Betleemul se afla langa un deal galilean. (p.66)

Dar lasand la o parte aceste “detalii”, Steve se concentreaza mai departe asupra celor “amarati” ai lui Israel si implicit asupra mesajului sau exploziv:

Dumnezeu afirma bunatatea originara a omenirii. Oamenii de rand din Galileea nu sunt niste ratati rai, depravati si pacatosi, asa cum erau zugraviti de liderii religiosi. Dumnezeu Isi recunoaste propriile amprente in vietile acestor oameni. El ii include in lucrarea pe care a venit sa o faca Fiul Sau. Isus devine parte a unei comunitati: parinti, verisori, matusi, unchi, prieteni si invatatori aveau sa isi joace rolul in viitorul Lui si in inaugurarea Imparatiei. Statutul acestor oameni marginalizati a fost inversat prin simpla prezenta a aceastui copilas in mijlocul lor. Ei au devenit din “spectatori” “actori” in planul lui Dumnezeu, pentru prima data in viata lor. (p.67)

Aici nu inteleg daca autorul vrea sa spuna ca simpla atingere a realitatii lui Dumnezeu de realitatea omenirii sfinteste pe cei atinsi si inclusi in planul Sau, sau ca de aceea Dumnezeu a ales acel context social, pentru ca era sfant deja – contrar parerii liderilor religiosi. Oricare din variante este in opozitie cu Scriptura, si aceasta problema a bunatatii originare am mai amintit-o intr-o postare anterioara.

Inteleg ca evreii din timpul lui Isus asteptau un Mesia care sa le aduca in primul rand libertatea politica, si ca vremea in care vine Mesia nu se potriveste deloc planurilor lor, ba mai mult acest Mesia are si pretentii divine, iar ei nu se asteptau si nu erau pregatiti pentru asa ceva. Dar sa strecori in toata povestea asta invatatura despre bunatatea originara… mi se pare absurd.

De ce exista aceasta tensiune in societatea noastra? De ce biserica crede ca predica o “veste buna”, in timp ce publicul considera mereu ca mesajul ei este o “veste rea”? Pe langa toate acestea, nenumarate biserici sunt pline cu oameni obositi si truditi, care se lupta cu povara de a trai o viata crestina. Dintr-un oarecare motiv, mesajul eliberator al lui Isus s-a pierdut. (p.36)

De-a lungul argumentarii sale in acest capitol, observ ca autorul, incet, incet, aluneca intr-o directie care poate crea confuzie pentru cei care nu cunosc prea bine ce spune Scriptura. El insista asupra faptului ca Dumnezeu este dragoste si ca acest atribut este un fel de atribut primordial prin care trebuie intelese si interpretate toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu, pentru a nu avea o parere sau imagine gresita a (despre) Dumnezeu.

Adevarul este ca, indiferent in ce alt mod S-a revelat Dumnezeu si indiferent cum interactioneaza El cu lumea pe care a creat-o, totul trebuie acordat, interpretat, inteles si vazut prin lentila principala a dragostei lui Dumnezeu. Nu ar trebui sa vorbim niciodata de niciun alt atribut al lui Dumnezeu in afara contextului dragostei Lui. A face acest lucru inseamna a risca o teribila reprezentare gresita a caracterului Sau, lucru care la randul lui duce la o denaturare a Evangheliei. (p.53)

Cred ca din nou, din dorinta de a atenua mesajele infioratoare ale puritanilor, Steve aluneca in cealalta extrema, punand dragostea mai sus decat toate celelalte atribute.

Daca e asa, atunci daca Dumnezeu este mai intai dragoste si apoi toate celelalte, de ce nu ne-a iertat fara jertfa? Doar si dreptatea Lui se supune dragostei, nu? De ce nu l-a lasat pe Moise sa ii vada si fata? De ce numai spatele (care reprezenta dragostea Lui)? De ce a spus ca nu poate nici un om sa ii vada fata (dreptatea) si sa traiasca, daca fata Lui este subordonata spatelui Lui? [ce prostii vorbesc aici, nu-i asa?]

Daca as incerca sa raspund doar la aceste intrebari, atunci as intelege ca Dumnezeu a dat o lege, care e valabila chiar si pentru El. Daca a decretat la intemeierea lumii ca plata pacatului este moartea, nu a fost absolvit nici un purtator de pacat de la aceasta pedeapsa, chiar daca Dumnezeu iubeste pacatosul. Pentru ca il iubeste pe pacatos, de dragul lui a intocmit in Sinea Lui un plan de rascumparare a purtatorului de pacate – inainte chiar de a intemeia lumea cunoscuta de noi. De la cine trebuia sa fie rascumparat purtatorul de pacate? Din mana diavolului? NU CRED!

Pavel in Romani imi spune:

Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor, care inaduse adevarul in nelegiuirea lor. (Rom 1:18)

…fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la gandiri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat. (Rom 1:21)

Si textul continua mai departe ca Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate. Din sublinierile facute de mine putem sa intelegem ca nu din mana diavolului trebuia sa fim rascumparati ci din Mana lui Dumnezeu. El a dat o lege pe care El nu poate sa o incalce. In dreptatea Lui, mania lui se revarsa impotriva oricarei necinstiri si impotriva oricarei nelegiuiri. Nu impotriva oamenilor. Dar daca eu ca om sunt purtator de pacate – adica nu am pus pacatul meu pe Hristos – atunci da, mania lui se va indrepta impotriva mea, si nimic si nimeni (nici macar diavolul) nu ma poate scapa din mana lui, caci din mana lui Dumnezeu trebuie sa fiu rascumparat. Inteleg astfel ca Dumnezeu chiar daca ii iubeste pe toti oamenii, nu ii poate ierta decat in anumite conditii. Cu alte cuvinte dragostea Lui nu este mai mare decat dreptatea Lui, ba chiar dimpotriva, dreptatea este mai presus de dragostea Lui.

Oricat ne-ar iubi Dumnezeu, nu poate sa ne ierte daca noi nu vrem sa acceptam conditiile Lui in care putem fi mantuiti. El nu ne da peste mana atunci cand intentionam sa pacatuim, dar nici nu ne baga in rai cu forta.

Neintelegand astfel mesajul Evangheliei, Steve isi permite sa il judece foarte aspru pe Jonathan Edwards, dar din pacate se foloseste tendentios de doar un fragment din predica acestuia, pastrand tacerea asupra deznodamantului acestei prelegeri. Intr-adevar puritanii aveau o predilectie pentru a prezenta oamenilor “ce grozav lucru e sa cazi in mana Dumnezeului celui viu”, dar intotdeauna vorbeau si de mila si indurarea lui.

Dupa cum spuneam deja, argumentele lui Steve (nu vreau sa ma leg de natura lor) il duc intr-o directie gresita si nebiblica, ajungand in finalul capitolului sa afirme:

Isus credea in bunatatea originara! [...]

A vedea omenirea ca fiind inerent rea si imbibata in pacatul originar, in loc sa o vedem ca fiind inerent creata dupa chipul lui Dumnezeu si astfel, scaldata in bunatatea originara, oricat de ascunsa ar fi devenit ea, este o mare greseala. (p.56)

Tipic lui Steve, insa nu imi prezinta nici un argument in favoarea afirmatiei ca Isus credea in bunatatea originara. Dar am sa-i dau eu un contra-argument despre ce credea Isus:

[...] Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine [...] (Mat 16:24)

Deci nu sunt un om bun si tot ce mai imi lipseste este un singur lucru: Isus. Ci dimptriva sunt din cale afara de rau, trebuie sa ma lepad de mine, sa mor, ca sa pot sa merg dupa Domnul meu.

Imi place intelegerea la care a ajuns prietenul meu Iov:

Imparatia era vestita pentru toate popoarele, dar nu pentru toti oamenii. Ca sa intri, trebuia sa te intorci la Dumnezeu, pentru ca El sa te vindece si sa te tina aproape de El mai departe. Daca nu esti aproape de Dumnezeu nu-ti poti recunoaste aproapele, indiferent de conditia sau apartenenta lui. Daca nu esti aproape de Dumnezeu, nu poti iubi si accepta tot ce a creat El.  Nu poti sti niciodata cand esti aproape de Dumnezeu, pentru ca El este totul in toate, de jur imprejur si in toate dimensiunile. De aceea poate ca nu ne putem indreptati prin fapte — condens, fatalmente restrans, de vointa, gand, simtire, vis si dorinta –, iar credinta este definita asemenea orizontului. El este orizontul si gaura neagra care ne atrage in noi insine pentru a deveni El.

La final de capitol va mai las o ultima intrebare: Cum se va intra in rai, prin dragoste sau prin dreptate?

Dupa ce poporul Israel este rascumparat prin har din Egipt, dupa ce este trecut prin Marea Rosie si dupa ce este purtat pe cheltuiala Domnului pana la Sinai, ajunsi acolo Dumnezeu ii pune in furca edenica, iar ei in cor declara: “Vom face tot ce a zis Domnul.” Incheind legamantul cu Dumnezeu la Sinai, poporul este mandatat sa fie un neam sfant si o imparatie de preoti prin ascultarea de glasul Domnului si prin pazirea legamantului. (Exod 19:1-8)

Chalke incercand sa ne prezinte contextul in care Isus a venit cu mesajul sau despre Imparatia cerurilor la evreii din sec. I, ii scuza intr-un fel:

Dupa ce a suferit sub multe imperii si regimuri, atat in propria tara, cat si in exil, poporul Israel din primul secol d.Cr. a uitat de multa vreme ce inseamna sa fie o lumina pentru intreaga lume. Viziunea lor fusese redusa drastic. Tot ce ii interesa acum era doar sa instaureze ceea ce ei numeau Imparatia lui Dumnezeu, care era un eufemism pentru izgonirea dusmanului si recuperarea teritoriului lor.

Intrebarea mea este: cand si-au ingustat evreii viziunea? Cand au renuntat ei la a mai fi un neam sfant, o imparatie de preoti, o lumina a neamurilor? Dupa parerea mea, intotdeauna ei au “votat” cu Yahwe doar daca aveau un interes sa o faca. Intotdeauna au privit la Dumnezeul lor (atat cat a fost al lor) ca la un idol de la care sa traga foloase. Niciodata nu s-au gandit ca ar trebui sa fie o lumina a neamurilor, ci mai degraba s-au folosit de mandatul primit ca sa isi fomeze complexele de superioritate fata de neamuri.

Imediat dupa incheierea legamantului ei vazand ca stau pe loc si ca omul care i-a scos din tara Egiptului (atat au priceput ei ca un om i-a scos din Egipt – Exod 32:1) nu se mai intoarce la ei au decis sa isi faca un dumnezeu (dumnezei – dupa unele traduceri) care sa mearga inaintea lor. Cu alte cuvinte: ce nevoie aveau ei de un dumnezeu care are pretentii de la ei sa implineasca un set de reguli? Daca tot trebuie sa aiba un dumnezeu, atunci sa fie unul dupa placul inimii lor; adica ei sa porunceasca (sa mearga inaintea lor) si el sa execute… ca de aia e dumnezeul lor, de aia ii aduc jertfe si de aia i-au si inchinat o zi ca sarbatoare. Sa ma mai mire atunci ca Stefan (peste cateva secole) le spune – citandu-l pe Amos:

Mi-ati adus voi jertfe si daruri de mancare timp de patruzeci de ani in pustie, casa a lui Israel? Ati purtat cortul lui Moloh si steaua zeului vostru Refan, chipurile idolesti pe care vi le-ati facut ca sa va inchinati lor! (Fapte 7:43 NTR)

Dupa ce autorul cartii ne trece prin ceea ce intelegeau zelotii, fariseii, marii preoti si Irod despre aceasta Imparatie a lui Dumnezeu care avea sa fie instaurata de Mesia, ne spune ca aceasta imparatie vestita de Isus – “o imparatie a includerii si acceptarii, a iertarii si a unui nou plan pentru viata” a socat si a scandalizat cel mai mult prin faptul ca “nu era numai pentru Israel ci pentru intreaga lume.” Intr-adevar Isus s-a atins de un roman, de o canaanita, de un grec din Gadara, de o samariteanca, dar nu am gasit in evanghelii sa ii fi socat pe evrei cu deschiderea Lui extraordinara fata de neamuri si nici nu am gasit vreun cap de acuzare care sa mentioneze ceva despre asta. Ba mai mult, Pilat il intreaba: “Esti Tu Imparatul Iudeilor? Da – i-a raspuns Isus – sunt.” (Luca 23:3) Sa inteleg ca Isus il minte pe Pilat prezentantu-i acestuia o jumatate de adevar (omitand ca ar fi Imparatul intregii lumi)? Sau Isus avea deja in vedere afirmatia lui Pavel care va fi verbalizata de acesta dupa vreo 20 de la moartea lui Isus: “Iudeu nu este cel care este iudeu in exterior si circumcizie adevarata nu este cea evidenta in carne, ci, mai degraba, iudeu este cel care este iudeu inlauntru, iar circumcizie este cea a inimii, prin Duhul” (Romani 2:28,29 NTR) ?

Sunt de acord ca:

Unul din cele mai controversate aspecte ale mesajului lui Isus era ca muta toate gardurile. El a retrasat granitele Imparatiei lui Dumnezeu, astfel incat ea sa-i includa in mod evident pe cei care mai inainte fusesera exclusi. El a inlaturat atat limitarile sociale cat si pe cele geografice impuse de fariseii piosi si de alti lideri religiosi, precum si de revolutionarii impulsivi. In conceptia Lui, Imparatia lui Dumnezeu nu cunostea niciunul din hotarele politice, sociale sau religioase trasate de aceste grupuri. [...] El nu le nega aspiratiile si visele privitoare la o Imparatie a lui Israel condusa de Dumnezeu, pe care le nutreau de multa vreme. Din contra, El incerca sa ii faca sa inteleaga ca dragostea lui Dumnezeu ii constrangea, pe El si pe ei, sa extinda aceasta speranta dincolo de limitele egoiste stabilite de ei.

O alta diferenta dintre mesajul lui Isus si asteptarile evreilor era ca evreii priveau la realizarea acestui vis undeva in viitor, pe cand Isus prezenta Imparatia ca pe o “realitate de aici si acum“. De altfel si noi cei din secolul XXI prezentam Evanghelia – vestea buna – ca pe ceva care are de aface numai cu viitorul nu si cu realitatea din prezent.

Prea adesea prezentam crestinismul ca pe o credinta care ne afecteaza doar viata de apoi, punand intrebari de felul: “Daca ar fi sa mori la noapte, unde crezi ca ti-ai petrece vesnicia?” Cu toate acestea mesajul lui Isus este despre o credinta care ne afecteaza viata de acum, felul in care iubim, lucram si actionam astazi.

De asemenea, cel mai mult ne motiveaza – in trairea noastra – comoara ce ne asteapta in cer, premiul alergarii, casa cereasca in care vom locui dupa moarte, si prea putin suntem motivati sa ne sfintim in fiecare zi de dragul lui Isus care si-a dat viata pentru noi, si de dragul Tatalui care in dragostea Lui a hotarat un plan de rascumparare a noastra. Prea putin suntem motivati de a raspunde cu dragoste la dragostea Lui Dumnezeu.

De la inceput se vede ca Steve este un pescar bun. Isi cunoaste bine pestii (poate pentru ca a trait printre ei si nu deasupra lor) si stie ce momeala sa foloseasca si unde sa o arunce.

Esti un crestin care mergi la biserica, care citesti biblia, dar ai un IQ peste medie, nu te lasi manipulat usor, nu orice zboara ti se pare ca se poate manca, cauti sa intelegi rational totul si nu gasesti explicatii logice la diferentele prapastioase dintre realitatea bibliei si realitatea bisericii din secolul XXI? Atunci aceasta carte este pentru tine.

Dar daca esti un crestin religios care iubesti mai mult forma, imaginea si show-ul decat continutul, daca nu prea citesti biblia fara ochelarii altora, daca tot ceea ce ti se predica de la amvon crezi ca este 100% cuvantul lui Dumnezeu, daca iti plac mai mult predicile tematice bazate adeseori pe versete scoase din context, decat studiile in contexte ale Scripturii, atunci sfatul meu este sa nu pui mana pe aceasta carte, sau daca ai pus mana pe ea sa nu ii rasfoiesti paginile si sa nu iti otravesti cugetul pana nu inveti sa nu mai fi un parazit pe ideile altora, pana nu inveti sa iti folosesti biblia asa cum se cuvine (nu ca un instrument de ghicit), pana nu cresti ca sa mergi pe picioarele tale.

Nu stiu daca veacul in care traim este cauza, nu stiu daca si inaintasii nostri au fost la fel, dar observ ca majoritatea generatiei mele nu mai are timp si s-a obisnuit sa foloseasca rezumate, pastile comprimate, sa sara peste etape logice doar pentru a ajunge la deznodamant. Nu demult in cadrul unui grup am inceput sa studiem cartea Rut. Eram preocupat ca participantii sa inteleaga bine contextele cartii inainte de a intra in mesajul propriuzis, dar un tanar nerabdator mereu ma intreba: “Si ce au toate astea de aface cu mine azi? Cu ce ma ajuta pe mine saptamana viitoare toate relatiile aste dintre moabiti si israeliti? Sa nu mai filozofam pe ce era atunci si acolo, ci sa vedem ce luam pentru noi acum.”

Astfel sunt de acord cu Steve cand spune:

In loc sa incepem cu intrebarea: Ce inseamna asta pentru mine astazi? trebuie sa-L luam suficient de in serios pe Isus, incat sa incercam sa-L intelegem in contextul Lui original.

Trebuie, in schimb, sa ne punem intrebari cum ar fi: Ce credea Isus ca este El? Ce intelegeau primii Lui ascultatori cand El le vorbea? Cum era viata de toate zilele pentru Isus si pentru cei care Il intalneau? De ce Matei, Marcu, Luca si Ioan au descris mesajul Lui ca pe o “veste buna”? Ce este aceasta Imparatie despre care vorbea Isus in mod constant si cum credeau ascultatorii Lui ca ar putea intra in ea?

Numai efectuand munca grea a “contextualizarii” lui Isus in cadrul Lui din secolul I si punand intrebarea: Ce insemna acest lucru atunci? vom fi in masura sa rezolvam in mod autentic problemele de “recontextualizare” contemporana si sa incepem sa descoperim ce inseamna acum.

E o munca grea sa contextualizezi, sa intelegi mesajul, sa recontextualizezi, si toate acestea presupun timp, dar mai presus de toate presupun eliminarea preconceptiei ca ceea ce stii despre Isus este la modul complet. Pana nu realizezi ca ceea ce stii e nimic, ca ai nevoie sa Il cunosti mai mult pe Dumnezeu ca sa te poti apropia mai mult de inima Lui si El de inima ta, nu simti nevoia sa “pierzi timpul” cu detalii istorice, culturale sau teologice. Vrei sa sti repede aici si acum ce trebuie sa faci. Vrei sa deschizi biblia cu ochii inchisi sa pui un deget la intamplare si sa sari in sus de bucurie ca ti-a vorbit Domnul. Oare? Care domn?

Daca vreti si o interpretare tragi-comica a acestui capitol, insa condimentata cu mult adevar, atunci cititi si aici.